• Referate Anatomie
• Referate Astronomie
• Referate Automatica
• Referate Biologie
• Referate Chimie
• Referate Diverse
• Referate Drept
• Referate Economie
• Referate Engleza
• Referate Filosofie
• Referate Fizica
• Referate Franceza
• Referate Geografie
• Referate Germana
• Referate Informatica
• Referate Istorie
• Referate Marketing
• Referate Matematica
• Referate Medicina
• Referate Muzica
• Psihologie
• Referate Religie
• Referate Romana

Link sponsorizat :

ANXIETATEA

Anxietatea este o permanență a modului de ființare uman, existând în spațiul dialogului dintre sine și eu, fiind incitată de contactul de orice fel între eu și lume. Este la temeiul oricărei puneri în act a omului, la temeiul oricărei trăiri, iar trăirea aceasta vine la rândul ei să o întemeieze. Ambiguitatea anxietății, ca atitudine primară, în primă instanță autosuficientăse răsfrânge asupra individului uman, modelându-l ambiguu. Prin lipsa de obiect concret, ea devine o stare de nenumit, suportată, totodată intimă și străină individului, creând și distrugând.

Existențialismul este cel care revelează anxietatea și este în stare să o asume, descoperindu-I relația esențială cu existența. Existența (lat. Ex-în afară, sistere-a sta) este faptul de a apărea și de a se manifesta în afară, a te confrunta cu faptul prezenței și participării la o lume schimbătoare și potențial primejdioasă. Condiția individului concret este una de anxietate, rezultată din înțelegerea inevitabilei sale libertăți de opta între posibilități, din necunoașterea viitorului, din apropierea morții, din finitudinea unei existențe care a fost precedată de neant.

Anxietatea dă naștere deopotrivă îndoielii și disperării, consideră Kierkegaard, însă drumul spre absolut este cel ce se confundă adesea cu disperarea anxietății, disperare pentru infinit, preschimbându-se într-un final în devorare a finitudinilor, descoperire a arbitrariului din ele.

Discursul lui Kierkegaard despre anxietate se desfășoară pe fundalul unei etici creștine, suportând conexiuni multiple cu dogmatica, numită de filosoful danez a doua etică (spre deosebire de etica necreștină, prima, caracterizabilă prin refuzul păcatului și conexiunea cu metafizica). Idealitatea acestei etici constă în conștiința penetrantă a realității, iar a-și păstra idealitatea chiar ocupându-se de relevarea păcatului implică o dificultate deosebită a problemelor etice. Noua etică presupune păcatul strămoșesc, prin care explică păcatul însuși și plasează identitatea drept obiectiv, într-o mișcare de jos în sus; cuprinde, în anvergura ei, realitatea păcatului.

Discursul lui Kierkegaard despre anxietate abordează tangențial problema păcatului, având în vedere că anxietatea este condiție prealabilă a păcatului, " libertatea captivă în sine însuși", mijlocitoare între posibilitatea și realitatea păcatului. Psihologic, Kierkegaard se va ocupa de posibilitatea reală a păcatului, iar dogmatic, de cea ideală. Scopul scrierii va fi mărturisit dintru început a trata conceptul de anxietate din punct de vedere psihologic, având în vedere dogma păcatului strămoșesc. Premisele de la care pornește în abordarea păcatului, pe care le va justifica pe parcurs, sunt, că păcatul nu este nici un fel de stare (ca stare de potentică nu este, în timp ce de fapt el este) 2, și că a-l descrie ca boală, anormalitate, lipsa de armonie înseamnă o falsificare a conceptului 3.

Cuvântul danez Angest a fost echivalat în limba germană cu Angst, în engleză cu dread, fear sau anxiety, în timp ce traducerile franceze s-a impus angoisse; el a cunoscut o largă răspândire în filosofia existențialistă interbelică, în special datorită teoretizărilor lui Heidegger și Sartre. Semnificația anxietății lui Kierkegaard este de fior de spaimă față de ceva nedefinit și indeterminabil, spre deosebire de sentimentul de frică, în care obiectul este concret, individual.

Kierkegaard consideră că omul este individ, fiind, în felul acesta, atât el însuși, cât și tot neamul, iar întregul neam participă în/la individ precum individul la intregul neam. Desăvârșirea omului, privită ca stare, constă în faptul individului de a fi el însuși, precum și neamul. Această contradicție este expresia unei sarcini și impulsul unei mișcări, mișcare ce creează istoria. Istoria neamului merge mereu înainte, în timp ce individul o ia mereu de la început, fiind el însuși și neamul, și astfel, încă o dată și istoria și neamul. Adam a fost el însuși și neamul, astfel încât ceea ce îl explică pe Adam, explică istoria neamului și reciproc. A-l considera cap al geniului umane presupune un început fantastic al neamului uman, ce ridică dificultăți insurmontabile.

Tradițional s-a considerat că păcatul lui Adam condiționează păcătoșenia drept consecință, al doile prim păcat - primul păcat al insului de după presupunând păcătoșenia drept condiție. Filosoful danez polemizează cu această luare de poziție, afirmând că primul păcat este determinantul calității, Păcatul5, că puterea exemplului, păcătoșenia este doar o determinare cantitativă, un fel de elan înaintea saltului, dar care nu explică totuși saltul reprezentat prin păcat.

Păcatul lui Adam este păcatul strămoșesc, caci neamul nu o ia de la început cu fiecare individ, astfel încât starea de păcat a nemului dobândește o istorie, care merge înainte prin determinații cantitative, în timp ce individul participă la ea prin saltul calitativ.

Nevin...

Nota: Textul de mai sus reprezinta doar un extras din referat. Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download.